azi ploua...minunata zi, azi mi-am permis sa imi satisfac placerea mea de-a ma plimba, si nu oriunde, ci pe stradute vechi, cu case vechi, probabil cu oameni vechi, adica asa imi place mie sa imi imaginez, ca dupa acele ziduri vechi sunt oamenii cu amintiri vechi, cu iubiri vechi...
nu ma plimb pe bulevardele anoste, cu magazine cu geamuri mari si curate, cu manechine tepene, cu oameni de plastic care se busesc unul de altul fara se se sparga...nu-mi plac bulevardele largi, cu masini multe cu soferi furiosi...
imi plac stradutele pietruite, pavate, cu gropi multe, pe care masinile nu se aventureaza, pe care nici timpul nu prea se aventureaza sa treaca...ce minune a bucurestiului, comoara pe care atat de putini o exploateaza, caci sper ca nu sunt singura cu astfel de pasiuni, desi nu cunosc pe nimeni care sa imi impartaseasca placerea aceasta, de aceea ma si plimb singura...poate ca mai exista persoane ca mine, care lasa timpul pe umerii altora si intra pe stradute vechi pentru a uita ca trebuie sa alergi mereu, sa te grabesti mereu, de acasa la metrou si de la metrou inapoi acasa...urata inventie metroul, parca am fi "orbeti"...care vor sa uite macar pentru cateva strazi de catelul de acasa, de omul care a uitat sa o sarute la plecare(se grabea), de indiferenta generala ce ploua peste noi, peste noi toti si ne patrunde in cale mai ascunse colturi ale inimii...
pasiunea mea pentru case vechi...mi-a promis o prietena ca intr-o zi, de ziua mea asa, ma va duce intr-o casa parasita si ma va lasa sa petrec singura acolo, eu si casa, casa si cu mine, doua entitati pustii...ea cu amintiri scrijelite pe pereti, cu jucarii stricate in pot, eu cu amintiri infipte in piept, rani adanci, cu jucariile uitate undeva in trecut, dar nestricate, mi-a fost mereu mila sa stric ceva, chiar si o jucarie, am facut parte din categoria de copii cuminti care nu strica jucarii...casa asteptand noi oameni sa o populeze, eu asteptand noi oameni sa ma faca sa traiesc, sa traiesc pe scene noi, emotii noi...
batrane case, batrana si eu...
si ploaia de azi a fost o binecuvantare pentru plimbarea mea, a fost, asa, cu picuri mici si rari, cat sa faca strada oglinda, acoperisurile sa straluceasca, felinarele galbene sa para baghete magice ce imprastie in jurul lor caldura, nu lumina, caldura...mi-am facut salul turban si am pornit in sus pe covorul meu fermecat, tesut din vise...
nu-i asa ca nu eu am inventat pasiunea asta cu plimbarile pe strazi vechi, nu-i asa ca mai sunt oameni carora sa le placa sa mearga pe strazi vechi, cu pomi cocosati, cu caini ragusiti de dupa garduri, pe strazi unde etajele nu s-au inventat, unde oamenii nu se plang ca timpul trece prea repede, unde cerul e mai larg...?
nicaieri nu ma simt atat de bine ca pe strazile mele inguste, e ca si cum linistea strazilor ti-ar intra in suflet pe fereastra irisilor, e de ajuns sa le vizitezi si ele iti imprumuta intelepciunea lor in fiecare pas...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu